Open space reloaded

A sosit, la un moment dat, moda open space-urilor, pentru proximitatea echipelor devenite team-uri. O iniţiativă lăudabilă, care dărâma la propriu pereţii dintre birourile sufocate de hărtii, cutii şi etajere. Se presupunea chiar că aşa se vor uni angajaţii, iar “bisericuţele” vor deveni istorie. Ce poveste frumoasă… şi ca orice poveste, doar cu un sâmbure de adevăr.

Viaţa în open space înseamnă veşnice certuri ba că curent, ba că nu e curent de la geamul deschis; ba că unii deranjează cu telefonul, ba că alţii sunt muţi şi nu “socializează”; ba că X bârfeşte, ba că Y strigă peste mese, ba că Z are masa vraişte de ne face etajul de râs cu atâta dezordine. Nu e nimic nou, aceleaşi discuţii erau şi în vechile birouri cu 2-3 persoane. S-au schimbat grupuleţele informale prin trecerea la open space? Hm… aş zice că nu. Oricum nu se formau în birou, ci la fumoar. Aşa sunt închegate şi în epoca managementului modern, tot la o ţigară trasă cu sete în piept, în ciuda ONG-urilor ce predică, nesolicitate de nimeni, grija pentru sănătate. În open space, nici măcar nu este mai mult spaţiu, căci s-au plantat, în toate firmele, plante de decor ce îşi dau duhul încet, dar sigur.

Moda organizării spaţiului de lucru este, ca orice modă, sinuoasă. Vine şi trece, cu repetiţii, ca la pantofi. Principiile şi lecţiile generice sunt, din păcate, aceleaşi – numai că nu le învăţăm şi le uităm prea repede. Un open space nu rezolvă nici problema comunicării informale, nici pe cea a controlului managerial. Nu “adună” echipa şi nici nu creează mai mult spaţiu de lucru. Nici vechile birouri nu erau o soluţie eficientă… după cum, personal, nu cred nici în necesitatea mesei de ping-pong să îţi vină creativitatea pentru sloganuri când lucrezi în agenţia de publicitate X…

Propun, simplu, să lucrăm mobil, de pe laptop, de acasă sau din parc – şi să fim plătiţi la rezultate, nu la numărul de ore moţăite în faţa calculatorului şi a automatului de cafea. Toată lumea ar ieşi în câştig…

Asemănări între fizică şi marketing

Domnul profesor Brătianu are o comparaţie extraordinară despre viaţa unei organizaţii oarecare: să luăm o bucată de lemn pe un râu. Nu poate merge mai încet ca râul, din motive lesne de înţeles. Nu poate să o ia prea repede pe râu, faţă de viteza acestuia, căci apar oricum forţe care o vor încetini. Altfel spus, nu poţi ieşi cu mult din sistem, căci vei fi la un moment dat tras înapoi de pluton.
Mi s-a întâmplat, în experienţa mea de marketing, să propun proiectele X, Y, Z… şi să nu se întâmple. Nu era timpul lor, compania nu era pregătită, fie ca resurse, fie ca mentalitate, fie ca proceduri acceptate. Acum sunt resuscitate, iar eu caut în disperare pe server, prin arhivă, scotocesc prin sertare după ciornele de acum trei ani. Marketerii sunt, de obicei, cu câţiva paşi în viitor – sau aşa ar trebui să fie. Poate de aici apar frustările relativ des întâlnite, când nu îşi pot pune în aplicare ideile. Numai că trebuie şi ceva răbdare…

Momente de exploatat

Se pare că unul dintre momentele de maximă socializare la birou este prânzul… lăsând la o parte atotputernica ţigară, fireşte. La masă se fac şi se desfac alianţele între echipe, se socializează, se pornesc branstominguri, se discută proiectele în curs etc. Numai de bine, drept urmare. Prânzul la birou are diverse forme şi înfăţişări: de la comanda telefonică de pizza, piept de pui la grătar, mâncare chinezească şi mai nou libaneză, la mersul în grup la restaurantul din colţ ori la cantina din dotare. Fireşte, apar şi variaţiuni: pacheţelul de acasă, sandwitchul de la automat etc. Ce este bun într-un prânz la birou? Nu atât mâncarea, cât mai ales relaţia informală care se sudează în aceste contexte… şi care ajută enorm munca de echipă ulterioară. De aceea, cross-eating-ul este unul dintre instrumentele reale pe care se pune accent în marketingul intern, de multe ori voit şi programat. Sunt manageri care au înţeles de mult acest lucru şi folosesc aceste momente în mod uzual, ba fac din ele chiar o tradiţie, de genul vinerea este ziua în care mergem cu echipa o oră în afara biroului… şi este foarte eficient.

Prejudecăţi din lumea corporate

Una dintre prejudecăţile pe care le-am întâlnit cel mai frecvent este că managerii expaţi sunt nu doar profesionişti, ci şi foarte informali, umani, relaxaţi, pe scurt – o plăcere să fii în echipa lor. Managerii români ar fi, în continuarea aceleiaşi logici, la polul opus. Poate că anumite medii, chiar şi cel academic, suferă în România de o excesivă formalizare (vezi postul Dianei aici pe această temă). Însă asemenea generalizări nu au nici un sens şi nici bază. Tot respectul pentru managerii expaţi pe care i-am cunoscut, tot respectul pentru managerii români care creează locuri de muncă în fiecare zi, unii dintre ei şi creatori prolifici de start up-uri… Vive le management, mai ales când are succes în condiţii de concurenţă şi se bazează pe principii sănătoase de conducere şi motivare!