Dileme?

Am lucrat prima dată oficial, cu contract în regulă, în 2000. Nici măcar nu am mai trecut această experienţă în CV, dar atunci am trăit din plin viaţa de om de vânzări (acum se numeşte Zone Manager) din domeniul pharma şi am decis că îmi place mai mult să gândesc procesele şi politicile din spate, decât să fiu în teren non-stop, deşi se pare că aveam aptitudini şi am făcut ceva profituri frumuşele. Mai târziu, am realizat că îmi place la fel de mult nu doar să gândesc strategii, dar şi să le explic. Cumva, pe scurt, alături de un complex de factori, ca întotdeauna în viaţă, am ajuns să predau şi, în tot acest timp, să practic ceea ce predau, dar întorcându-mă, mereu, în teren (nu există strategie fără cunoaşterea celor “de jos”, credeţi-mă…).

Mixul s-a dovedit fericit şi aşa se face că pot considera, cu sinceritate şi fără falsă modestie, că am ajuns la un anumit grad de maturitate profesională. Eforturile au fost şi sunt pe măsură, dar la fel şi satisfacţia după un proiect “imposibil” finalizat cu brio sau, mai ales, după trei ore de dezbateri practice cu studenţii. Uneori, mă gândesc să înregistrez seminariile noastre de la MCA, când dezbatem acţiunile de marketing de pe piaţă – ar fi un insight foarte util pentru mărcile luate ca exemplu…

Greu de decis

Câteva poveşti dure de viaţă, de curând rememorate sau recent aflate, m-au făcut să mă întreb… încotro? Spre distracţie? Spre carieră cu orice preţ? Spre loteria familiei perfecte? Spre egoism? Spre nimic?

Uneori, tind să cred că tot ce îmi trebuie să fiu fericită este un rucsac în spate, un bilet de avion şi o carte bună. Numai că este doar uneori… şi pentru perioade scurte 

Şiragul de amintiri

Am un obicei din adolescenţă, care m-a transformat într-un client splendid pentru companiile de telefonie (numai că nu îmi recunosc meritele să mă recompenseze pe măsură): când am timp, vorbesc cu prietenele mele cu orele la mobil (pe vremuri, se încingea fixul de confidenţele noastre de liceene). Suntem cam aceleaşi prietene (bravo nouă!) şi discuţiile noastre au ca elemente comune, după atâţia ani, cărţile, poveştile din vacanţă, ce a mai făcut cutare amic plecat de ceva timp din ţară…
La reuniuni (tot mai rare şi mai de familişti, ca la 30 de ani aşezaţi şi asumaţi), stăm calm la detalieri despre copii, căsătorii, divorţuri, credite, mobilier, reduceri, concedii all inclusive sau nu… şi amintiri cu parfum trecut de Regie, Sighişoara, Vamă sau 1 Mai la Neptun. Cine spune că la 10 ani de la finalizarea liceului nu este un moment de bilanţ, minte. Cine are însă alături încă prietenii de acum 10-15 ani, este norocos. Căci numai aşa îţi poţi vedea evoluţia ca om, raportându-te la cei care te cunosc şi ţi-au fost alături de multe ori la bine, alteori la rău…

Despre curajul de a spune “nu”

La început de an, fiecare (sau aproape fiecare dintre noi) ne punem dorinţe, luăm hotărâri (de care ne ţinem sau nu), facem planuri. Pentru 2009, nu mi-am propus mare lucru. Cel mai interesant lucru pentru mine, acum, este să ştiu cum să spun “nu”.

La comunicare, am învăţat că mă feresc de mesajele cu expresii de negaţie, pentru a nu îndepărta auditoriul. Cred că această “teorie” nu mai este de mult valabilă… şi că “nu” îşi are rostul său, în PR, în profesie sau în viaţa personală. Nu de alta, dar aşa spun şi alte capete luminate .

La ce aş vrea să pot spune “nu” cu hotărâre în 2009? La compromisuri de orice fel. La definiţii-stereotip limitative. La proiecte lipsite de conţinut. La conferinţe fără miez. La campanii fără rost. La cursuri cu studenţi care nu au pasiune pentru nimic. La comunicate de presă care nu au valoare de ştire. La bloguri de business alandala. La vocabular managerial de lemn din partea cursanţilor. La limitări de genul “să facem şi acţiunea asta, ca să o bifăm”. La teorii prăfuite. La articole de cercetare old news. La superficialitate în înţelegerea principiilor, în aplicarea lor şi în gândire. Pe scurt, la tot ce este inutil unei profesii bine făcute.