Mulţumesc, domnule NATO!

… nu că existaţi, nici că aţi făcut să se mai audă de alde noi la CNN şi nici pentru că avem privilegiul să fim gazde când se decide ce şi cum cu o Ucraina sau Albania sau cu alţii de prin zonă… Ci pentru că, datorită dvs., am trăit în această viaţă imensa bucurie de a vedea străzi curate în Bucureşti, gazon şi floricele în acelaşi oraş, o zi fără trafic şi deci fără multă poluare… Vă mai aşteptăm pe la noi!

Cu respect şi duioşie…

Una dintre scriitoarele mele preferate este Isabel Allende, iubesc ritmul alert al frazelor ei, umorul autoironic al povestirilor de familie, descrierile pline de înţelegere ale excentrităţilor sau slăbiciunilor omeneşti, firescul istorisirii… Orice carte veţi citi de Isabel Allende, nu veţi regreta, ba cred că vă veţi îmbogăţi cu o doză de reverie şi de haz, deşi poveştile ei nu sunt deloc comice.

Tocmai ce i-am citit cartea autobiografică “Ţara mea inventată” şi am avut aceleaşi sentimente de uimire şi de fascinaţie pe care le am la fiecare dintre cărţile ei (şi nu sunt câtuşi de puţin originală, vedeţi şi comentariile altora, aici, aici şi atât de multe altele…).  Povestea din această carte mi-a adus aminte de multe alte poveşti similare pe care le-am auzit despre Chile de la Sergio Ortega, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte de aproape ca om la Paris… O carte care m-a făcut să râd în hohote la unele paragrafe şi să mă bucur de amintirile altuia ca şi cum ar fi fost ale mele…