Îmi place să văd ce mai postează “prietenii” de pe Facebook, să văd ce cauze susţin, la ce evenimente merg, să le spun, la rândul meu, despre hotelul acela minunat din Helsinki. Îmi place să râd cu ei, să povestim, să ne indignăm împreună când ceva nu ne convine. Sunt consumator de produse şi consumator de Facebook. Drept urmare, sunt candidatul ideal pentru a fi persuadată, via Facebook, să cumpăr diverse branduri…
Acesta este, simplist şi foarte pe scurt, marketingul prin intermediul reţelelor sociale – dar cuprinde, de fapt, mai multe aspecte, pe care le puteţi învăţa dintr-o mulţime de cărţi disponibile pe Amazon. Un sfat: grăbiţi-vă! Nu puteţi şti dacă la anul Facebook nu va fi deja desuet…
Aştept încă reclama simplă despre care scrie Business Magazin, cerută de clienţi cu insistenţă şi logică nu doar pe timp de criză, ci în orice perioadă economică. ..
Marketingul se reinventează. Acesta este refrenul fără rost din majoritatea cărţilor de profil din anii trecuţi. Cam forţat, dar din beat se face hitul, nu? Personal, am simţit cu adevărat modificările abia acum, când piaţa este încorsetată, iar bugetele au ajuns mici, mici… De fapt, marketingul poate deveni repetitiv şi plictisitor atunci când îţi permiţi să lucrezi ca la manual. Numai că poate fi în mod real ofertant să ştii că oferta X de la finele lui 2009 va fi un bun pilon pentru munca dintr-un 2010 (posibil) foarte problematic. Nu este nimic nou sub soare, dar parcă uitasem de modestia care determină succesul… inclusiv într-un domeniu flamboaiant, precum acesta.
Adresa grupului oficial de discuţii al anului I MCA este http://groups.yahoo.com/group/MCAZI2009-2011.
Se vor înregistra aici numai studenţii anului I din MCA zi, numai cu adrese care conţin în mod explicit nume.prenume.
În 2007 şi chiar în 2008, am avut acel prim curs de Marketing, de la începutul anului universitar, sclipitor, cu exemple de succes, de lupte concurenţiale, de campanii, de inovaţii tactice. Ieri, primul curs din acest an a fost foarte sobru – avem un alt context economic şi marketingul se vede azi în mod mai reţinut, cu instrumente mai puţin glamour. Pe timp de criză, din păcate, nu este nevoie să ne întoarcem la Zyman, pentru a atrage atenţia că marketerii trebuie să producă bani, nu opere de artă. Este o realitate fără echivoc… şi apăsătoare.
Mă aştept la doi ani de scos de la naftalină a brandurilor populare, de mutare a accentului spre marketing direct – şi fără evenimente fastuoase de lansare de produse. Crise oblige…
Aştept până în data de 20 octombrie 2009 stadiul actual al lucrării celor care s-au înscris deja (sau solicitările de înscriere – numai pentru teme din marketing) la adresa florinapinzaru@aol.com. Vom discuta, mai departe, prin e-mail cu privire la următorii paşi de lucru şi calendarul întâlnirilor faţă în faţă. Atenţie, vă rog să nu îmi scrieţi pe această adresă de e-mail decât subiecte legate de lucrarea de absolvire.
De data aceasta, nu voi scrie despre criză din punct de vedere economic, ci despre cum văd, tot mai mult, că ne raportăm ca indivizi la vremuri mai grele… Apatie, deziluzie, apeluri de strângere a rândurilor şi, în final, îndemnuri să supravieţuim şi să ne vedem sănătoşi în 2011: cam aşa ceva am auzit în ultimele săptămâni.
Nu este război, nu ne-a lovit nici o calamitate naturală, dar stagnarea sau, mai rău, declinul, sunt foarte greu de depăşit în perioade post-evoluţie. Industriile de comunicare, de training, de multe alte servicii, sunt direct afectate şi, plătind costuri urâte, mulţi învaţă că nu brandul este cheia, ci clientul; că economia face bine la sănătate; că orgoliul este un moft care nu aduce deloc aceleaşi avantaje ca o echipă sau o reţea…
Pe timpuri de criză, cei care au făcut carieră acum 10-15 ani sunt parcă, în continuare, primii optimişti. Ei doresc să pregătească noi proiecte pentru 2011, plănuiesc călătorii iniţiatice, vor să se redescopere. Urmează un 2010 dificil şi, cel mai probabil, fără bugete… însă în ani ca aceştia, este timpul să pui bazele viitoarei creşteri şi să înveţi ceva pozitiv pentru experienţa ta ca profesionist. Probabil, şi ca om…
Este mai bine să fii medic în Kosovo, cel puţin în comparaţie cu România. Nu este însă ok pentru pacienţi, dar am senzaţia că nimănui nu îi pasă de ei. Problema este că putem, oricare dintre noi, să ajungem pacienţi, oricând. Măcar din acest motiv ar trebui să ne pese – şi să facem ceva: indivizii, firmele care cotizează la asigurări, sindicatele. ..
Un alt articol pe aceeaşi temă aici.
Dacă aveaţi vreun dubiu, a îngriji bolnavi, a face operaţii pe cord deschis sau, la nivel mai modest, a preda la un liceu ori o universitate – acestea sunt pasiuni, forme de hobby, modalităţi de a petrece timpul liber, numai cariere nu. Eu aşa înţeleg din ultimele ştiri despre legea salarizării unice. Drept urmare, viitorii mei studenţi sunt deja invitaţi să găsească parcuri unde să ne facem că ţinem cursuri, terase funny pentru seminarii şi alte forme de dezvoltare a acestui hobby, învăţarea. Nu de alta, dar nu văd altă altă opţiune decât să mergem în grup de lucru la vreun secretar de comună care să ne explice cum dumnealui are carieră de peste 4 puncte (încă nu am înţeles cum stau lucrurile aici, dar promit să mă informez), spre deosebire de un ofiţer de navă fluvială, care are doar 1,2 puncte. Ah, să nu uit: în această ţară minunată, oamenii sunt pe măsură – citiţi comentariile articolului, veţi avea cu ce să vă delectaţi 
.
Viaţa la birou sau la catedră este marcată de multe momente comice, când râzi de zici că vei face în curând contact cu podeaua prin dezechilibru cauzat de zguduire sau te chinui să rămâi serios, până la blocarea maxilarului ca un bloc de gheaţă din Antarctica. Iată topul meu 5 situaţii all times când am râs cu lacrimi (sau m-am abţinut cu greu) la lucru:
Locul 5: Cristina îmi împărtăşeşte capodopera din examenul de la anul I: “macroeconomia studiază copacii”. Era ora 3 dimineaţa şi ne cruceam amândouă pe Yahoo Messenger în timp ce corectam la două mâini. Am râs de am sculat vecinii din somn. Nu e vorbă, eram oricum afectată de ora bizară de lucru…
Locul 4: 2003, plin seminar la Introducere în relaţii publice – prezentare de referat, rezolvare de studiu de caz, toată lumea concentrată. Brusc, la jumătatea orei, un student pe care atunci îl vedeam prima oară (m-am gândit că nu dăduse în restul semestrului pe la şcoală) se ridică şi spune: “Ah! Am greşit ora şi anul. Eu nu sunt student la Comunicare!” şi fuge ca din puşcă.
Locul 3: Examen la Marketing, 2004, într-o sală mică din Victoriei, aproximativ ora 21.00. Un student de anul I prezintă concentrat proiectul, sala este plină, tăcută şi foarte atentă. Eu, în jeans, stau cuminte în ultima bancă. Intră portarul şi rămâne blocat – îngaimă: “Ăăăă… Este târziu. Ce faceţi aici?”. Răspund: “Ore.” Pauză. Nu mă crede. Spun: “Sunt profesoara.” Pleacă bulversat… părea că tot nu mă crede. Iar sala se prăbuşeşte de râs, bietul portar merita o fotografie.
Locul 2: Petrecerea de Crăciun Distrigaz Sud 2008. Din varii motive, sfârşesc vedetistic în juriul concursului de dans, alături de domnii directori şi doamnele directoare. Juriul intră la deliberare după runda 1 să aleagă perechile care trec în runda 2. Când ne întoarcem în sală, prin unica uşă a camerei de lucru ca juriu, care dădea direct în spaţiul de dans, rămânem blocaţi: sala este goală! Peste 100 de oameni o şterseseră şi lăsaseră juriul în amărăciune. S-au întors strigând să danseze juriul, că altfel nu continuă. Aoleo, ce ne-au mai pus să dansăm!
Locul 1. Nu mă pot decide, se împarte între: noaptea din 2002 când am lucrat la varianta finală a dosarelor de depus pentru un proiect Phare la şcoală şi la ora 2 dimineaţa râdeam isteric pe copiator de oboseală cu colegii fcrpi-işti rămaşi pe baricade, respectiv un brainstormig de nume de produs de la GDF SUEZ, ale cărui detalii nu le pot oferi, dar care a dus creativitatea mult prea departe şi pe noi ne-a zvârlit în valuri de râs 
.
